Am fost la Lacul Roşu în urmă cu mulţi ani, pe-atunci se putea ridica cortul pe malul lacului. Dimineaţa devreme veneau ciobani cu lapte proaspăt, brânză, urdă, caş proaspăt, cu toate bunătăţile pe care le poate oferi o stână. Aveau câini mari de te treceau fiorii când se apropiau, dar ascultau de oierii lor şi se tolăneau liniştiţi la o distanţă liniştitoare până când stăpânii lor încheiau târgul cu turiştii. Lacul are o vrajă specială, sălbăticia locului te cucereşte de la prima întâlnire şi te recheamă parcă, să mai vii, să-l admiri, să fii una cu natura aceasta mioritică. Îmi amintesc şi de serile când aceiaşi oieri, după ce-şi terminau îndatoririle la stână, veneau printre turişti să mai schimbe şi ei câte-o vorbă, uneori cântau la fluier cântece pe care nu le mai auzisem niciodată dar care îţi făceau sufletul să tremure de încântare. De la ei am auzit şi o legendă a lacului pe care n-am uitat-o, deşi au trecut ani buni de-atunci. Ca în mai toate poveştile totul începe cu o iubire, legenda spune că doi tineri se iubeau, el era cioban şi-avea oiţele lui pe care le-grijea cu cea mai mare dăruire. De fata pe care o iubea se îndrăgostise şi un zmeu, care încercase totul pentru a o cuceri, dar fata n-avea ochi decât pentru ciobănaşul ei. Şi-atunci totul s-a transformat într-o ură fără margini, zmeul s-a hotărât să se răzbune. Ciobănaşul îşi păştea mioarele pe o coastă destul de abruptă iar în vale curgea un pârâiaş, alături de el era mândruţa lui. Zmeul s-a furişat pe culme şi adunându-şi toate puterile a urnit o stâncă uriaşă, care a luat-o la vale, rupând toţi brazii, a strivit toate oiţele şi i-a omorât şi pe cei doi tineri. Legenda spune că de-atunci muntele de pe care a rostogolit zmeul stânca se numeşte Vârful Ucigaşul. Stânca a astupat pârâiaşul din vale, apa s-a tot adunat, s-a înroşit de la sângele celor ucişi şi aşa a căpătat numele de lacul Roşu, doar trunchiurile copacilor prăvăliţi au rămas mărturie a celor întâmplate.
Lacu Rosu, Cheile Bicazului
